În 1985, URSS părea nemuritoare. Majoritatea experților în chestiunea sovietică erau conștienți de tensiunile insurmontabile din interiorul sistemului („contradicții”, în limbaj hegelian-marxist), dar foarte puțini au anticipat sfârșitul iminent al regimului. De fapt, asemenea vederi existau mai cu seamă în rândul enclavelor disidente – mici și încolțite – din însăși Uniunea Sovietică și din Europa Centrală și de Est. Majoritatea intelectualilor occidentali, însă, erau prea ocupați pentru a scruta acțiunile tainice ale Biroului politic (Politburo), iar activitățile de disidență le considerau compromise de reverie romantică. Disidenții puteau fi admirați, dar nu luați prea tare în serios. Existau și excepții, desigur, între care Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Leo Labedz, Martin Malia, Peter Reddaway, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam.
Specialist în culturile orientale și profesor la Universitatea din Moscova, Iuri Glazov (1929-1998) a fost un umanist nobil și un democrat profund angajat. S-a alăturat acestei contraculturi disidente cvasi-subterane. Din pricina vederilor sale eretice, i s-a luat dreptul de a preda. În cele din urmă, a părăsit Uniunea Sovietică împreună cu familia și s-a stabilit în Canada, unde a predat studii ruse vreme de mulți ani la Universitatea Dalhousie din Noua Scoție. Principalele sale preocupări erau legate de rolul intelighenției ruse în formularea discursurilor și a strategiilor de opoziție, de dinamica stalinismului și a post-stalinismului, precum și de frământările introspective ale acelora care au refuzat să trăiască (în) Marea Minciună.
Mulți universitari occidentali, mai ales în anii ʼ70, în perioada de destindere, au tratat instituțiile sovietice ca fiind similare celor din Vest, încercând să facă abstracție de preeminența ideologiei. Asemenea lui Aleksandr Soljenițîn, Iuri Glazov considera ideologia p