Dacă Teodor Baconschi are dreptate şi suntem, din prea multe puncte de vedere, excepţionali în sensul prost al cuvântului, acest lucru e posibil şi din cauza felului în care aplaudăm. Sursa: EVZ

Identificarea rolului pe care îl au la noi bătăile repetate din palme în semn de admiraţie, mulţumire sau aprobare ne-ar ajuta să aflăm cum suntem şi, poate, cum ar trebui să fim.

Manifestările publice entuziaste din istoria recentă a României conduc la o concluzie tristă: nu ştim ce, unde şi cum să aplaudăm. Ca în numeroase alte situaţii, originea răului poate fi găsită în totalitarism, mai precis, în terenul nespus de fertil pe care l-au găsit la noi toate tarele unui regim ticălos. La început - ori că era dezvelire de statuie, ori că era inaugurată o cantină - aplaudam demascarea duşmanilor ideologici, a chiaburilor, a "fostuleştilor" şi, practic, a oricui nu avea origine, înfăţişare şi comportament "sănătoase". Aplauzele ajunseseră cutumă de şedinţă. Dobitocul gângav, ultimul orator ajuns să cuvânteze în faţa unei audienţe invariabil superioare, directorul avansat de dosarul de cadre, delatorul voluntar erau răsplătiţi cu ropote de colectivele oamenilor muncii. Palmele lovite ritmic însemnau, în egală măsură, adeziune, dar şi expresie a spaimei că nu eşti "pe linie" dacă eşti susţinător anemic în comparaţie cu agitatorul de lângă tine. În acei ani, aplauzele au devenit indicaţii editoriale în presa comunistă - puteai prinde semnificaţia adâncă a bălmăjelilor peltice comise de Nicolae Ceauşescu doar parcurgând parantezele care-i punctau discursul în ziare (aplauze prelungite, ovaţii, lumea se ridică în picioare). Ca să nu se spună că demonizăm tot ce ţine de epoca trecută, iată un moment pe care aplauzele românilor l-au transformat, fie şi involuntar, în bornă istorică: la Congresul al XII-lea al PCR, activiştii care au erupt rupându-şi palmele şi scandând