Luna aceasta, la Muzeul Ţăranului Român, Crăciunul este scuturat de aura comercială şi repus în contextul său sacru, într-un program special pentru familii.

E o dimineaţă cu soare dulceag, neaşteptat pentru decembrie. Sunt mulţi oameni pe bulevardul Kiseleff şi aproape toţi care ajung pe lângă Muzeul Ţăranului sunt atraşi spre curtea din spate unde se ţine un târg de sezon. În forfota crescândă, vizitatorii îmbrăcaţi prea gros se împiedică unii de alţii printre tarabele încărcate cu dulciuri, podoabe şi obiecte tradiţionale.

Doar câţiva se opresc în faţa muzeului, acolo unde aparent nu se întâmplă nimic, şi se strecoară pe uşa din faţă, pe sub porticul din cărămidă roşie. Sunt oameni tineri cu copii de mână. Înăuntru îi aşteaptă Iulia Iordan, educator muzeal, cu fustă cloş şi alură de zână.În holul muzeului s-au strâns vreo opt copii, însoţiţi de câte un părinte. Iulia îi anunţă că vor merge în sala icoanelor. „Ne vom juca, vom spune poveşti, vom cânta şi, la sfârşit de tot, când obosim de atâta poveste, vom meşteri cu mânuţele noastre ceva foarte frumos", spune Iulia.

Regula jocului

Înainte de a ajunge în sala icoanelor, zâna cu fustă cloş şi zâmbet asortat stabileşte regula jocului: să nu atingă obiectele din muzeu, „pentru că ele sunt foarte vechi, de pe vremea când bunicii voştri erau aşa de mici ca şi voi, deci sunt foarte fragile".

Cei mici fac schiţe după icoanele din muzeu

În muzeu, toată lumea se aşază pe jos. Discuţia porneşte firesc, de la ce se află‑n jur. Majoritatea copiilor spun că pereţii sunt împodobiţi cu tablouri, până se dumiresc că de fapt e vorba despre icoane. Îşi amintesc că au şi ei acasă. „Şi ce faceţi voi cu icoanele acasă? Vă jucaţi cu ele?". „Nu, sunt pentru când bunica spune o rugăciune."

Din întrebare-n întrebare, copiii învaţă că icoanele sunt făcute de iconari