Că România e ţara hârtiilor, o ştim cu toţii. Dar că unele hârtii pot aduce bani frumoşi celor ce le poartă de acolo colo, asta o ştiu numai cei iniţiaţi în noua religie mondială: mutatul banilor din bugetele publice în cele private. Păi când nu eşti în stare să produci ceva util, ce-ţi mai rămâne de făcut? Plimbi hârtii. Pe cât mai mulţi bani.
Taman acum, când un fost ministru al Transporturilor este condamnat, citesc prin presă că CNADNR vrea să îşi îmbunătăţească imaginea şi să măsoare „gradul de satisfacţie” a românilor în ce priveşte infrastructura rutieră, în special legată de autostrăzile de pe principalele coridoare de transport. Contra a 37.000 de euro care vor lua calea unor buzunare precise, prin două contracte de achiziţie directă. Bine, va spune cineva, dar aşa este normal în capitalism. Banii trec de la privat la public şi invers, în folosul individului şi al societăţii.
Numai că la români, uneori, chestia asta se întâmplă doar pentru folosul unor indivizi şi în paguba societăţii. Ca în exemplul de faţă. Bunăoară, mă uit siderat la ştire. Nu ştiu dacă să râd, să casc gura ca la urs, să îmi iau câmpii sau să mă întristez că unii funcţionari publici ne iau de proşti.
Mai întâi, constat că cele două probleme care frământă CNADNR se bat cap în cap, în văzul societăţii întregi. Dacă se vrea chestionarea nivelului de satisfacţie, de ce se mai doreşte şi consolidarea imaginii, ca şi cum s-ar şti deja răspunsul negativ? Dacă românii sunt satisfăcuţi (ce termen jenant, parcă ai face sex cu autostrada) de infrastructură, de ce ne mai trebuie consolidarea imaginii? Iar dacă CNADNR îi trebuie consolidarea imaginii, la ce mai întrebăm şoferii? Oricum se ştie la orice colţ de stradă că stăm prost cu infrastructura, nu era nevoie să fim întrebaţi oficial. Dar toţi ştim că gradul de mulţumire este corelat cu imaginea pozitivă şi acestea apar ca