Selecţionerul în vîrstă de 59 de ani a învăţat că “acel nu duce nicăieri. În fotbal, ca şi în viaţă, triumful şi tragedia se succed. Trăieşte şi cu bucuria, dar şi cu tristeţea”.
Fernando Santos, lusitanul îndrăgostit de Grecia, e un antrenor special, un învăţat al fotbalului, care a renunţat la cariera de jucător pentru facultate, dar care nu a abdicat niciodată de la visul de-a descoperi tainele acestui sport.
Într-un interviu sensibil pentru cotidianul atenian Goal News, selecţionerul elenilor îşi deschide sufletul.
"Vreme de 17 ani, inginer"
"Tatăl meu mi-a definit viaţa. Mi-a deschis ochii, transmiţîndu-mi elementele ei fundamentale. Mi-a spus de la început că, dacă doresc să-mi urmez pasiunea, trebuie mai întîi să-mi termin studiile", spune portughezul. La 22 de ani a abandonat cariera de jucător la Estoril.
A preferat să-şi ia licenţa în telecomunicaţii, "am fost 17 ani inginer". Mulţi ani în paralel cu fotbalul: în 1987, la 33 de ani, pornea în aventura de antrenor, la acelaşi club, Estoril.
"Am învăţat să-mi accept greşelile"
Ibericul are o viziune deosebită: "Viaţa e plină de dileme, de intersecţii aglomerate. Am învăţat să trăiesc cu bucuria şi tristeţea, să-mi accept greşelile. Sînt împăcat. Pentru mine, nu există nici cel mai mic spaţiu pentru regret. În fotbal, ca şi în viaţă, sinusoidal, triumful şi tragedia se succed".
"Solitudinea băncii"
Pentru Santos, antrenorul e un "cavaler" singuratic. "Am realizat rapid că trebuie să mă obişnuiesc cu solitudinea băncii. La o echipă, într-un grup, antrenorul e solitar. Însă niciodată nu m-am considerat cel mai important".
"Cred în oameni. E esenţial"
"Fotbalul a fost aureola vieţii mele. Mi-a depăşit familia, prietenii, viaţa însăşi" e concluzia lusitanului, dezamăgit în acelaşi timp să constate că "a fi antrenor la nivel înalt te transformă într-o