Viziunea politica a nedezmintitului politruc Ion Iliescu este una intemeiata pe vendeta, minciuna si exclusivism. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane prizonierul ei. Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot si nu trebuie sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la peste 80 ani, un om bantuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. Ion Iliescu nu s-a cait niciodata. Din ratiuni lesne de inteles, n-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Odinioara capabil de unele nuante, el nu poate gandi decat maniheist, revansard si clientelar. Multi dintre protejatii sai se afla dupa gratii. Altii se pregatesc sa ajunga acolo. Cazul Omar Hayssam este revelator.

Intoxicat cu panglicile propagandei fesenisto-useliste, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material. Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala. Nu a fost un Imre Nagy sau un Alexander Dubcek. Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv). S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii. A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996