(un frustrat numit ministru) S-a întîmplat chiar aşa: am ajuns la Horezu pe ploaie, vineri spre prînz, şi am plecat tot pe ploaie, duminică seara. Acest colţ al Vîlcei de mijloc, ireal împietrit într-o măreţie domoală, este poate cel mai frumos al Olteniei. Cuvîntul de ordine al toamnei, pe-aici, este cîţi saci de mere ai făcut. Care cu mere coboară de peste tot - şi dinspre Măldăreşti, unde se află culele lui I.G. Duca, şi dinspre sătucul cu biserica modestă de pe-o coastă ce strînge în sine rămăşiţele fostului prim-ministru, şi dinspre Romanii de Jos, din apropierea mînăstirii Horezu. Aici, în acest decor de glorie pluvială, la doi paşi de Munţii Căpăţînii, am aflat povestea teribilă a lui nea Grigorie, fost puşcăriaş ale cărui urme s-au pierdut în negura ultimilor ani trecuţi. Nimeni nu mai ştie de unde venea nea Grigorie - unii spun că dintr-un sat de pe malul Luncavăţului - pîrîiaş molcom ce curge pe-aproape, prea mic pentru a fi o graniţă internă a locurilor, precum Oltul, Jiul sau alte rîuri respectabile; alţii spun că venea mai din vale, dinspre Drăgăşani. Ce-a făcut nea Grigorie: într-o seară, să fi fost pe la începutul anilor '90, el s-a luat la harţă, după un pahar, cu alţi drumeţi în faţa unui birt pus chiar la ieşirea din Horezu spre Piteşti. Acest birt, al cărui nume real nu mai contează, era numit în jargonul consumatorilor La ultimul leu - adică locul în care, părăsind micuţa şi înverzita urbe, îţi puteai bea ultimul ban. Este ceea ce, după toate probabilităţile, a făcut şi eroul nostru în acea seară, după care, un mic şi inconştient vandal ţîşnind dintr-însul în aburi de votcă, s-a apucat şi a spart geamurile cîtorva maşini, gălăgie şi scandal. Venit-a poliţia, s-a dres un dosar şi, nea Grigore nepermiţîndu-şi plata unei amenzi, a ajuns pentru scurt timp la închisoare, abia cît să se trezească puţin. N-a trecut mult şi nea Grigorie a apărut di