Nu cred că sunt singurul român care, de ceva timp, a căzut într-o depresie în ceea ce priveşte destinul României.

Scârbit de cele petrecute în ţară, dar şi de ce faună a apărut şi se defineşte drept „noua generaţie”, am început să-i dau crezare lui Emil Cioran care spunea că acest neam nu merită nimic de la istorie. Optimist convins, m-am autoînşelat ani buni că după noi vor veni tinerii. Cu energia lor debordantă, cu setea de a schimba, vor duce acestă ţară acolo unde-i este locul.

După întâlniri şocante cu diverşi semidocţi cu arere de savanţi, cu „tradiţionalişti” care nu ştiu să-şi facă cruce, cu gângavi prezentaţi drept savanţi, speranţa mea s-a prăbuşit complet. Nu mai vedeam nicio undă de speranţă, pesimismul creştea pe zi ce trece, până aproape de blazare. Nu mai spun că până şi termenul de epigoni mi se părea relativ moale.

Săptămâna trecută mi-a licărit însă din nou speranţa. Cu ocazia Unirii Mici din 24 ianuarie l-am ascultat pe academicianul Dan Berindei care a vorbit despre „generaţia de la 1848” şi rolul ei benefic asupra României. O generaţie care s-a format la Paris, Viena, Roma şi care reîntoarsă în ţară a pus în practică - şi a reuşit - să modernizeze România. Ei bine, numărul total al acestora, după academicianul Dan Berindei - care a studiat şi arhivele franceze - nu depaşea o sută!!!

Corneliu Vişoianu, un om excepţional - care de ani întregi se zbate pentru noua generaţie cu ajutorul unor fundaţii, comitete şi comisii - mi-a redat optimismul. „Păi, dacă 100 de tineri au putut moderniza România, de ce nu s-ar putea întâmpla acum acelaşi lucru?”.

Conform statisticilor, în acest moment peste 30.000 de studenţi români studiază în afara ţării. Şi există alte câteva mii care şi-au terminat studiile. „Ia gândeşte-te ce posibilităţi ar fi dacă numai 10% dintre aceştia s-ar întoarce hotărâţ