Cred cu tărie că descurcăreala, considerată de unii ca o formă de superficialitate, ca o şmecherie cu care nu se poate construi ceva trainic, ei bine, eu cred că descurcăreala este o formă de inteligenţă.Şi nu de neglijat, fiindcă descurcăreala reprezintă capacitatea unora de a se adapta unor situaţii complicate, adesea vitrege. De altfel, şi poporul român şi noi, românii ne-am descurcat cu inteligenţă la teribilele vitregii ce ne-au viscolit în acest colţ de geografie, ne-a zdruncinat mereu răsuflarea pofticioasă de cotropire a imperiilor din jurul nostru, Înalta Poartă, imperiile ruseşti, austro-ungare. Dar nu ne-au încovoiat. Am mai plecat grumazul în faţa presiunii puhoaielor imperialiste, dar când n-am mai putut suporta ne-am mai răzvrătit, însă marea performanţă a fost că ne-am păstrat fiinţa naţională şi paşalâc n-am ajuns niciodată. Dar iată câteva exemple de români care s-au descurcat rapid în mijlocul unor situaţii delicate, care au găsit fulgerător o soluţie deşteaptă, ieşind nemototoliţi, ba chiar învingători. Era anul 1994, probabil cel mai de lăudat an al naţionalei de fotbal, cea care la Campionatul mondial de fotbal din America putea ajunge în semifinale, dacă nu reuşea lovitura de cap întâmplătoare a unui vlăjgan suedez. Dar ca să depăşim faza grupelor, în al treilea meci trebuia musai să învingem. Ne înfruntam chiar cu naţionala americană, cu gazda Mondialului. Era o duminică de Sahara, peste 40 de grade şi în Los Angeles ţâşnea transpiraţia prin piele. Pe uriaşul stadion, peste o sută de mii de americani. Comozi şi practici, peste 50.000 veniseră cu mici lăzi frigorifice, cu acele cutii pline de cuburi de ghiaţi ca să ţină la rece băuturile. Hagi uimise toată lumea fotbalistică cu măiestria lui, de altfel, specialiştii lumii l-au declarat cel mai complet fotbalist al Mondialului. Când naţionala noastră a pătruns în vulcanul uriaşului stadion din Lo