Continuăm „Ce facem cu România” cu un episod explicit despre scindarea din viaţa noastră publică şi privată. Mulţi dintre cei care ni s-au destăinuit ne-au cerut să nu le dăm numele şi nici fotografiile. Nu le dăm. Rănile sunt prea recente.
În vara care a trecut tensiunea politică a urcat la cote paroxistice, s-a dat în direct la televizor, de unde a coborât între prieteni şi rude, sădind sămânţa conflictului. Urmează câteva poveşti relevante pentru transferul de descărcări cu care au fost învestite zilele toride din iulie, de la suspendare preşedintelui Traian Băsescu pe 6 iulie şi până la referendumul din 29. Un text despre cum nu ştim încă să coabităm, marca "Adevărul" şi "România de la zero".
La mijlocul lunii iulie intram într-un centru de fotocopiere şi Internet din Bucureşti. Aşteptând câteva minute în clarobscurul sălii înguste de tip vagon, în care mirosea a fum de ţigară şi hârtie încinsă, am auzit involuntar o replică, transmisă pe Skype de o femeie supraponderală intrată binişor pe turnanta care duce, fără recurs, spre vârsta a treia. „Auzi, hăi, să nu te prind că votezi cu Băsescu ăsta a tău la referendum că nu mai ai ce căta acasă”. Tonul era imperativ. Nuanţele, isterice. Din frazele rostite am dedus că vorbeşte cu fiul sau fiica, aflat(ă) la muncă în străinătate.
Paradoxal, expatriatul ar fi rămas, indiferent de rezultatele referendumului ce urma să vină, cu “Băsescu al său”, chiar departe de casă fiind, în vreme ce mama s-a trezit în situaţia de a coabita, acasă, cu acelaşi preşedinte. Al celorlalţi.
Teoria politică glumeşte cu noi din punctul acesta de vedere: se zice că politica este, într-un sens larg, activitatea prin care cetăţenii se angajează, împreună, în căutarea binelui comun. Cu o asemenea definiţie relaxată, în România rişti să te faci de râs. Nicăieri în Europa comunitară, parcă, politica nu divizează mai mult dec
