Ziua de 8 decembrie a rămas consemnată în istorie ca momentul în care a fost adoptată Constituţia României democratice. Această variantă, a Constituţiei din 1991, este doar ultima dintre încercările României de a-şi defini legea fundamentală.

Prima Constituţie a României nu a fost de fapt o Constituţie în adevăratul sens al cuvântului. Principatele Române se uniseră la 1859, dar erau încă supravegheate de marile puteri. Legea fundamentală a noului stat era Convenţia de Pace de la Paris.

Începuturile statului român au generat o adevărată revoluţie în materie legislativă, artizanul principal fiind Alexandru Ioan Cuza. În anul 1864 românii au găsit însă o soluţie pentru a-şi putea adopta un act fundamental, care urma să joace rol de Constituţie. Găselniţa găsită de români a fost o regândire a Conveţiei de la Paris, care apurtat numele oficial de "Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris".

În fapt, acesta era un document care ţinea loc de Constituţie. Prevederile Convenţiei de la Paris erau doar vag amintite, fiind una dintre oportunităţile gândite de Alexandru Ioan cuza pentru a-şi spori puterile. Statul era în plină reformă legislativă, dar domnitorul avea puteri limitate. Prin noul Statut, s-a modificat structura Parlamentului, acesta devenind bicameral, cu Senatul în rol de cameră decizională. Majoritatea senatorilor erau numiţi direct de domnitor, care avea şi drept de veto asupra legilor.

Puterile sporite ale lui Cuza au nemulţumit însă clasa politică a vremii, care, în scurt timp a invocat cerinţa Divanurilor Ad-Hoc: aducerea unui prinţ de sorghinte străină.

Prima Constituţie, cea mai longevivă din istorie

Înlăturarea lui Cuza de către "Mostruoasa Coaliţie" şi aducerea la tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea şi înrudit şi cu re