Planurile Guvernului de a închide minele Petrila, Uricani şi Paroşeni au adus la disperare minerii şi populaţia oraşelor din Vale. Tot mai mulţi oameni sunt deja afectaţi de sărăcia extremă.

De la nivelul guvernamental şi pe tabloul de bord al economiei se vede doar atât: Valea Jiului este o gaură neagră în care se scurg miliarde de lei de la buget într-o industrie care produce cărbune mai scump decât cel din import.

Astfel că şi soluţia redresării pare simplă: să închidem minele de la noi şi să importăm cărbunele. Ce să ne mai batem capul cu retehnologizarea minelor, cu relansarea mineritului (despre care chiar s-a vorbit, oficial, până nu demult) sau cu vreo strategie de integrare pe orizontală? Declarăm câteva exploatări ca fiind neviabile, apoi le închidem şi bifăm, astfel, rezolvarea unei mai vechi teme de discuţii şi controverse cu finanţatorii internaţionali.

La o privire mai atentă, însă, marii gospodari ai economiei ar putea observa că din cărbune se obţine cel puţin un sfert din producţia naţională de energie, iar producătorii acestuia – minerii şi întreaga comunitate locală – nu sunt acea cantitate neglijabilă peste care poţi să treci chiar atât de uşor în calculele tale de anvergură macroeconomică.

Şi totuşi, în Valea Jiului se pregăteşte un nou val de închidere a minelor, de data aceasta fiind considerate neviabile Petrila, Uricani şi Paroşeni – intrate deja în conservare. Spre fericirea intermediarilor din Polonia şi Ungaria, Valea Jiului nu va mai fi un concurent serios pe piaţa cărbunelui nici măcar în România, unde există încă destui consumatori.

Mai trist este că, în timp ce dealerii de cărbune îşi freacă mâinile cu satisfacţie, populaţia locală din oraşele vizate a ajuns la limita disperării, prinsă în imparabilul vârtej al sărăciei.

Lipsa activităţii la mină duce nu numai la pierderea locurilor de muncă directe,