Ultima dată când am dormit bine eram în anul trei de facultate. Nu-mi amintesc cu exactitate cum a fost noaptea aceea, dar îmi amintesc perfect prima mea insomnie.

Trebuia să plec într-un fel de tabără de creaţie. Nimic îngrozitor, din contră, mă aştepta o perioadă de relaxare totală, undeva la ţară, într-un loc liniştit. Am stins lumina şi incredibilul s-a produs: nu am putut să dorm nici măcar o singură secundă. Indiferent ce aş fi încercat, o baie fierbinte, un film, o carte, ba chiar o plimbare în faţa blocului, nimic, dar nimic nu a fost de ajutor. A fost o noapte enormă, fără sfârşit, o noapte cât cinci milioane de nopţi, şi de atunci încolo am impresia că n-am mai dormit niciodată.

Când vine seara, mă apucă panica. Oricât aş fi de obosită, oricât de tare mi-aş dori, orice aş încerca, mi se face frică. Sigur că în unele nopţi reuşesc, totuşi, să dorm, însă panica e acolo, mă înconjoară, iar dacă adorm, sentimentul este că am învins de data asta, însă nu şi data viitoare. Îi invidiez pe oamenii care pot să doarmă. Care nici măcar nu-şi pot imagina cum e să îţi doreşti din tot sufletul să vină somnul, iar el să nu mai vină. Şi îi mai invidiez pe toţi oamenii cu care am dormit vreodată în aceeaşi cameră şi care au aţipit în câteva minute, în timp ce eu le-am numărat respiraţiile şi i-am ucis în gând pentru toată liniştea aia, pentru toată banalitatea cumplită a somnului de care eu nu aveam parte.

Dacă am încercat diverse remedii? Absolut tot, absolut tot ce se putea încerca: leacuri băbeşti, sport, pastile, aerisirea camerei, schimbarea cearşafurilor, ritualuri, cunosc toate trucurile, toate şmecheriile. Uneori, nimic nu funcţionează. Am aflat, între timp, că nu sunt singura care păţeşte asta. Am aflat că sunt şi alţi oameni-zombie care ar da orice pentru o noapte normală, fără panică. M-am bucurat ca un lepros care ajunge într-o colonie unde tut