A doua zi după Crăciun, în Gara Galaţi. Trenul Intercity de Bucureşti a tras la linie, cu trei vagoane tip „salon“. Am urcat nerăbdător în tren, să citesc, să uit de viteza de căruţă a acestui tren de „mare viteză“ şi să ignor trăncănelile din jur. Aveam o carte bună în geantă.
În vagon era cald. Dar am rămas blocat în pragul uşii. Pe măsuţele din dreptul fotoliilor erau aşezate cărţi. Un vagon de tren plin de cărţi! Ah, este campania de promovare a cititului pe trenuri, mi-am dat seama, amintindu-mi de o ştire apărută în presă, în care se spunea că nu ştiu care librărie în parteneriat cu CFR derulează un „proiect“ prin care călătorii au la dispoziţie cărţi. Şi parcă ştirea mai consemna şi declaraţia directorului CFR care zicea că „acesta este un serviciu colateral ce va aduce plus valoare transportului cu trenul“.
Mi-am căutat repede locul, voi avea ce să citesc! De abia când m-am aşezat, am descoperit cu respiraţia tăiată: cartea era legată cu un lanţ de piciorul măsuţei. Un lanţ de fier, mult mai gros decât lanţurile pe care le poartă maneliştii la gât. Am pus mâna pe carte. Nici nu m-am uitat la titlu sau la autor. În cotorul cărţii fusese dată o gaură (cu bormaşina, probabil), cu un burghiu de şase sau de opt şi prin acea bortă fusese băgat cârligul lanţului. M-am aplecat sub măsuţă. Am tras de lanţ, nici un câine nu se ţine în lanţul ăsta! M-am ridicat şi am verificat şi celelalte cărţi din vagon. Erau cărţi răsfoite, îndoite, cum le stă bine cărţilor, dar în lanţuri. Imposibil de tăiat cu pânza de bomfaier sau cu flacăra de autogen! Nu poţi fura cărţile decât cu tot cu vagon şi vagonul să-l iei cu tot cu tren şi trenul să-l bagi în bibliotecă. Sigur, aceste cărţi sunt de nefurat, sunt de citit. În zdrăngănit de lanţuri. Am înjurat în gând, i-am înjurat pe dobitocii ăştia care, de frica hoţilor, ţin cărţile în lanţuri, „aducând plus valoare t
