Festivalul Naţional de Teatru se va deschide vineri, 25 octombrie, la Teatrul Odeon, cu Troienele de la Opera Naţională Română din Iaşi, în regia lui Andrei Şerban. Spre a vă incita să doriţi un bilet în plus, vă propun azi o cronică a reprezentaţiei văzută de mine în februarie 2013.

Nenumărate şi contradictorii lucruri mi s-au spus despre Troienele după Euripide, spectacol montat la Opera Naţională Română din Iaşi de Andrei Şerban şi oferit publicului în premieră la începutul lunii decembrie a anului 2012. Ba că ar fi ceva cu totul extraordinar, o experienţă umană şi teatrală unică, ba că, dimpotrivă, nu e decât reluarea uneia dintre părţile celebrei O trilogie antică, montare cu care, practic, în septembrie 1990, începea nu doar o nouă pagină din istoria Teatrului Naţional din Bucureşti, ci şi un alt capitol din istoria teatrului românesc. Acela al teatrului în libertate.

E doar o reluare, spun unii, însă o reluare cu o mică modificare care, de fapt, se dovedeşte că nu e tocmai mică, ba dimpotrivă, deoarece în spectacolul de acum poate fi auzită integral muzica anume compusă de Liz Swados în 1974. Muzică interpetată de soliştii, corul şi orchestra Operei Naţionale Române din Iaşi, ceea ce iarăşi reprezintă o noutate, în primul rând pentru interpreţi, fiindcă actorilor de teatru dramatic din spectacolul de la Bucureşti le luau acum locul artişti de teatru liric. Care artişti aveau şi de rostit vorbe în greaca veche, o limbă cu o structură, cu o intonaţie complet diferite de cea a limbilor italiană, germană, italiană sau română în care sunt obişnuiţi ei să se exprime în partea de teatru dramatic din spectacolele lor.

Ascultând ceea ce mi se povestea şi încercând să pun ordine în ceea ce auzeam, să discern ceea ce putea fi adevărat de ceea ce era fals, ceea ce era fals din naivitate, din candoare, din inocenţă de ceea ce era fals din răutate şi rea-v