Reprezentarea fenomenului totalitar, dincolo de rechizitoriu, lamentaţie şi imprecaţie, nu este deloc simplă.
Joi, 28 octombrie, a avut loc la Sala Palatului premiera unui film excepţional, o ficţiune edificată complet pe nonficţiune, pe secvenţe documentare veridice, precise şi verificabile. Inaugurată în timpul domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej, simbol al "victoriei definitive a socialismului", Sala Palatului este un "lieu de mémoire" al comunismului românesc. Acolo au avut loc congresele PMR/PCR între 1960 şi 1989, acolo a început conflictul deschis dintre PCUS reprezentat de Nikita Hruşciov şi PC Chinez, a cărui delegaţie era condusă de Peng Chen, şeful organizaţiei de partid din Beijing, în timpul Congresului al III-lea al PMR în iunie 1960, acolo a proclamat Ceauşescu, în august 1965, schimbarea numelui ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, acolo a vorbit Ceauşescu în aprilie 1968 despre rolul lui Dej în asasinarea lui Pătrăşcanu, acolo l-a asemuit Dumitru Popescu în 1969 pe Ceauşescu cu Pericle şi Lincoln, acolo l-a sfidat în 1979 veteranul comunist Constantin Pârvulescu pe cel care se credea inamovibil şi infailibil, acolo aveau loc festivităţile cele mai strident-extravagante ale regimului.
Ca orice autentică operă de artă, filmul lui Ujică este o construcţie imaginară. Aşa şi-ar fi conceput Ceauşescu povestea ascensiunii, gloriei şi prăbuşirii sale. O naraţiune în care se intersectează ambiţii, iluzii, conspiraţii şi trădări. Aşa şi-ar fi prezentat "Comandantul Suprem" "apologia pro vita sua" dacă ar fi apucat să vorbească, în decembrie 1989, nu în faţa unui pseudo-tribunal militar care decisese soarta acuzaţilor înainte de începerea procesului, ci în faţa pseudo- parlamentului numit "Marea Adunare Naţională". Rămâne ca noi, spectatorii acestui film răscolitor şi deliberat deconcertant să discernem adevărul