Salut. Ce mai faci? Eşti fericit? Te-ai trezit dimineaţa bine-dispus şi pur şi simplu vrei ca de azi lucrurile să fie mai bune? Ghinion. Pe la ora 7.30, în aglomeraţia cea mai mare de la metrou de la Unirii, te vei întâlni cu mine.
Chiar acolo, înainte de scările rulante, unde te chinui să schimbi magistrala pentru a ajunge la minunatul tău loc de muncă, acolo, în mulţimea aia de oameni absolut nepăsători şi încruntaţi, o să dăm mâna unul cu celălalt. Apoi, ştii tu mai bine ce urmează. În timp ce valul de oameni o să te poarte, vrând-nevrând, către metrou, o să începi să vezi în ceaţă. Capul tău o să se scufunde într-un borcan, urechile ţi se vor astupa şi degeaba vei încerca să îţi ţii respiraţia câteva secunde. Ghici ce? Nu are niciun efect. Apropo de respiraţie, ştii bine că nu vei mai putea să respiri. Adică da, cumva plămânii tăi vor continua să primească aer, dar Dumnezeu mai ştie cum. Căci, oricât te vei chinui, te vei îneca exact ca un peşte pe uscat.
Am uitat să îţi spun că din secunda doi în care ne vom întâlni îţi va trece deja prin minte că ţie astăzi, în această dimineaţă, ţi se va face rău. Partea bună e că nu vei leşina. Partea proastă e că, deşi eşti conştient de asta... Ei bine, pur şi simplu nu poţi să îţi convingi şi creierul să creadă acelaşi lucru. Revenind la cum te vei simţi după ce ne vom întâlni pe scări, trebuie să îţi povestesc şi despre mâini. Iată, mâinile tale nu vor mai fi ale tale. Poţi să te uiţi cu atenţie la ele, chiar să le scuturi, să le lipeşti de faţă, să le încerci cu dinţii ca să fii sigur că există. Da, probabil că sunt ale tale în continuare, una stă lipită de geantă şi cealaltă ţine umbrela, dar te intreb eu: ce mai poţi face cu ele acum? Ce mai poţi face cu două mâini care sunt, în continuare, lipite de corp, dar, ce supriză, nu îţi mai aparţin?
Te-ai gândit că ai luat-o razna? Că faci un st
