Influenţa Greciei antice asupra culturii traco-dacice, dar mai ales asupra Romei, este de netăgăduit. Vocabulele greceşti pătrunse în latină şi apoi răspândite pretutindeni până unde s-a extins limba cuceritorilor romani sunt, în mod tradiţional, tratate de lingviştii români laolaltă, ca latinisme, atunci când vorbim de fondul latin moştenit şi care însumează cam 1800 de cuvinte de bază, fără a lua în consideraţie derivatele.

Din păcate, dicţionarele noastre explicative nu menţionează, precum o fac similarele lor occidentale, şi etimonul îndepărtat, ceea ce estompează oarecum proveninţa. Biserică, de exemplu, ne vine din lat. basilica (cum arată DEX-ul), care însă provine din gr. basiliké. Românescul braţ, ne spune dicţionarul, provine din lat. brachium. Ar fi fost preferabil să arătăm că braţ este urmaşul local al latinescul popular braccio, care, acesta da, provine din clasicul brachǐum, împrumutat din grecescul brakhiōn ( ). Aşa arătată calea, înţelegem mai limpede forma românească, provenienţa ei latină, dar şi ecoul grec.

În a sa Istorie a limbii române (1968), Al. Rosetti face o sinteză, într-un capitol aparte, a acelor elemente greceşti, optsprezece la număr, dintre care cităm: amăgi, brotac, cuteza, drum, frică, mărgea, mic, mângâia, plai, spân, sterp, trufie, urgie, urmă, zeamă, care au circulat în spaţiul balcanic şi în Italia meridională, unde grecii au avut colonii, introduse în limba noastră de cuceritorii romani şi care sunt comune românei, dar şi dialectelor italieneşti din sud. Aşa cum s-a putut vedea din inscripţiile păstrate, terminologia religioasă, bunăoară, este greacă, în acea epocă îndepărtată dominată de un soi de bilingvism greco-latin, ceea ce indică nu doar o influenţă zonală, dar şi pătrunderea timpurie a creştinismului în spaţiul lingvistic dunăreano-balcanic. ***

Cine ajunge la Salonic şi vizitează muzeul dedicat civil