Părţile cele mai incitante din volumul de convorbiri cu Ştefan Andrei ţin de relaţiile dintre PCR şi partidele comuniste, atât cele aflate la putere, cât şi cele din alte state.
Ajuns secretar al CC al PCR însărcinat cu relaţiile internaţionale, Andrei a înţeles jocul lui Ceauşescu de subordonare completă a MAE în raport cu "Secţia Internaţională". A participat la convorbiri cu influenţi lideri comunişti din Vest, a înţeles şi a ajuns să stăpânească limbajul ezoteric al comunicării dintre aceste personaje. Aş fi aşteptat mai multă informaţie privind activităţile unor partide comuniste precum cele din Grecia, Portugalia şi Spania, formaţiuni direct legate de Bucureşti. Ştefan Andrei i-a cunoscut bine pe Mitsos Partsalidis, Zisis Zografos, Kostas Kolyannis, Haralambos Drakopoulos, Alvaro Cunhal, Santiago Carrillo, Enrique Lister, Ramon Mendezona, Simon Sanchez Montero etc. Aş fi aşteptat unele detalii privind rolul jucat de Ceauşescu personal în luptele intestine din aceste partide. Andrei ştie multe despre posturile de radio ale comuniştilor spanioli şi greci care emiteau din România.
A cunoscut-o pe Dolores Ibarruri, dar abia daca spune câteva cuvinte despre ea. Ar fi fost interesante mai multe informaţii despre personalităţi din conducerea PC Italian, îndeosebi despre Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta şi Giorgio Napolitano (actualul preşedinte al Italiei). În relaţia cu sovieticii, Andrei oferă amintiri amuzante despre nervii lui Ceauşescu la varii reuniuni ale Tratatului de la Varşovia, despre revoltele sale, capricii egocentrice lipsite de consecinţe reale.
Pentru mine, ca istoric al comunismului românesc şi internaţional, cea mai importantă contribuţie a acestui volum ţine de distincţia pe care o operează Ştefan Andrei între cele două grupuri din conducerea PCR: ilegaliştii şi "noii veniţi", cei intraţi în partid după 1944. Aşa