Ne ţineam crilă pe urmele lui. Ziceam că e un om de la noi din sat. Nici vesel, nici trist, nici tânăr, nici bătrân. Îl văzusem ieşind din curtea bisericii, pe urmă luând-o pe uliţă în sus. Ce ne mira era faptul că nu se căuta de ţigări să fumeze, asta însemnând ori că nu avea ţigări, ori că nu fuma, ceea ce îl deosebea de bărbaţii din satul nostru, care fumau de dimineaţa până seara ca şerpii. Adică umbla desculţ şi nu fuma? Adică ţinea o seceră pe umăr, că era vremea secerişului, şi nu trăgea tacticos din ţigară? Adică se scărpina cu mâna stângă la ceafă şi nu cotrobăia cu dreapta prin buzunare după tutun? Asta chiar că era de pomină! Dar noi nu ştiam pe atunci că cel după care ne ţineam era Dumnezeu.
Nimeni nu ştia cine era bărbatul care se îndrepta cu secera pe umăr spre câmp. Nici preotul nu ştia, deoarece nu-i trecuse prin minte să ia la rând icoanele şi să vadă care dintre ele este goală. Şi-ar fi dat seama despre cine este vorba. Ar fi înţeles pe loc că Dumnezeu se simţea vinovat de faptul că îi cam lăsase singuri pe oameni după ce îi crease. Şi hotărâse să vadă cu ochii Lui cum e să fii unul dintre ei, unul dintre oamenii de pe pământ, adică. De ce vrusese să fie chiar un om de la noi din sat, nu ştiu! Bine însă că vrusese. Nu atât pentru noi, cât pentru părinţii noştri, pe care îi dureau oasele de la atâta secerat. Şi mai aveau încă o dată pe atâta! Şi le-ar fi fost şi lor drag să se bucure de viaţă. Şi ar fi vrut şi ei să stea seara la poartă şi să-i întrebe de una şi de alta pe ăia care treceau veseli pe drum. Dar pe drum nu trecea nimeni. Toţi se întorceau noaptea de la arie.
Se mai auzea câte un bărbat suduind. Se mai auzea câte un cal nechezând. Spre deosebire de oameni, caii, chiar şi cei de parte bărbătească, nu fumau. Spre deosebire de cai, oamenii, îndeosebi cei de parte bărbătească, nu nechezau. Unele dintre femei aveau melicul a