Am citit „Cel ce vede glasul- Márti Sipos de vorbă cu András Visky“ înainte ca scrierea în cauză să devină carte în lege.

Paginată, copertată, indexată. Textul volumului mi-a fost trimis pe mail cu încuviinţarea, ba chiar la solicitarea editorului (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi cărora li s-a alăturat editura Cheiron) pentru ca atunci când cartea va exista cu adevărat să o prezint cu ocazia lansării programate în spaţiul Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj.

Parcurgând pagina de gardă, am observat că viitoarea carte e plănuită să apară în colecţia Eseuri, cronici, însemnări teatrale. După primele pagini, am început să mă întreb dacă nu cumva editorul a comis o greşeală de încadrare. Dacă nu era cumva mai portivit ca Cel ce vede glasul ... să fi apărut într-o altă colecţie a editurii, Eu, tu, el, ea şi istoria. Şi aceasta fiindcă protagonistul volumului, András Visky, a cunoscut cu asupra de măsură ceea ce înseamnă să te confrunţi cu istoria şi cu vicisitudinile acesteia. Nu avea decât doi ani, când regimul comunist, teroarea stalinistă sub formă dejistă a ordonat, în 1958, un nou val de arestări şi deportări. A făcut-o din două motive. Mai întâi, spre a arăta că celebrul 1956 maghiar nu va avea niciun fel de efect pozitiv asupra dictaturii din România, nu o va slăbi, nu îi va da nici cel mai mic aer de umanitate, ba chiar că şurubul va fi strâns încă şi mai tare şi teroarea va rămâne pe mai departe o certitudine a cotidianului. În al doilea rând, spre a-i încredinţa pe sovieticii ce tocmai şi-au retras trupele din voinţă proprie şi nu datorită imaginarei diplomaţii dejiste, că în România totul e „sub control“.

Printre cei arestaţi şi deportaţi în Lăteştii Bărăganului s-au numărat şi Visky András, şi mama lui, şi cei şase fraţi mai mari. Asta în vreme ce capul familiei, pastor protestant, era deja în închis