Bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC) reduce grav capacitatea de respiraţie a plămânilor. Boala evoluează fără posibilitatea de a permite recăpătarea răsuflării libere. Apar, firesc, o oboseală la efort, o senzaţie de lipsă de aer la mersul mai grăbit sau la urcarea scărilor. Şi cu toate acestea, medicii au constatat cu plăcere că un bolnav de BPOC venea pe bicicletă la controale, iar parametrii plămânilor nu arătau deloc rău. O explicaţie există: bolnavii de BPOC trebuie să rămână activi ca să-şi menţină masa musculară, cea care să pună în mişcare “foalele respiraţiei”. Şi, automat, din tratament face parte renunţarea definitivă la ţigară. Iar această decizie trebuie să o ia în regim de urgenţă bolnavul de BPOC. Alibiul unora care dau din mână, în sensul “ce rost mai are să mă las de fumat după 30 de ani de tras din ţigară”, este şubred şi trebuie dărâmat.

În BPOC nu se mai poate redobândi vechea capacitate de respiraţie, dar abandonarea fumatului opreşte deteriorarea plămânilor.

Când spui bronşită cronică obstructivă denumeşti trunchiat această boală grea, pentru că, în realitate, ea se numeşte bronhopneumopatie cronică obstructivă, adică BPOC. Bronhiile se îngustează şi apar obstrucţia şi înfundarea “ţevilor” de aducere a aerului în plămâni. Asta se încadrează în noţiunea de bronşită cronică obstructivă, dar mai există un necaz. Plămânul suferă în BPOC şi de enfizem, adică alveolele, acei săculeţi mici de aer care asigură suprafaţă mare de schimb între sânge şi aer, se strică. Alveolele mici din plămâni se sparg, se unesc şi formează găuri mari, nu săculeţi, micşorându-se grav suprafaţa de trecere a oxigenului din aer în sângele venos. Pe lângă scăderea capacităţii de respiraţie, pe lângă tusea cronică şi oboseala la efort, bolnavii de BPOC răcesc mai uşor şi fac forme grave, abia suflă, având nevoie de spitalizare. BPOC este o boală cronică