Un spectacol excepţional adus de la Budapesta la Teatrul Naţional din Bucureşti, într-un program dinamic de schimburi culturale, ne face să ne gândim între altele la ce-ar mai putea însemna azi pentru contemporani, celebrul vis american care inflama spiritele după război.

Blanche Du Bois din cunoscuta piesă a lui Tennesse Williams, „Un tramvai numitdorinţă”, aduce în viaţa sordidă a emigrantului polonez căsătorit cu sora sa, nostalgia unei proprietăţi pierdute.

Ea se numea Belle rêve, potrivit originii franceze a eroinei, un vis frumos deci, în contrast flagrant cu viziunea despre viaţă a cumnatului ei, Stanley , cel ce reprezintă noua Americă ( piesa e scrisă în 1947).

O Americă a emigranţilor (actiunea se petrece la New Orleans) , a traiului superficial de azi pe mâine, de un pragmatism feroce şi o neverosimilă grosolănie la nivelul comportamentului şi al sentimentelor. Blanche nu-şi dezvăluie biografia pătată decât treptat lăsându-ne la început cuceriţi de visele ei literaturizate şi paseismul condescendent. Când aflăm cum s-a irosit răzbunându-se pe soartă şi festele jucate de aceasta (ea plânge după dezamăgirea produsă de un fost logodnic mincinos care s-a sinucis) avem poate o tresărire de înţelegere pentru asemenea destine care s-au prăbuşit odată cu multe vise iluzorii de atunci încoace.

Nu vreau realitatea, vreauiluzia ! strigă Blanche Du Bois, tânjind după frumoasa casă cu colonade , Belle rêve, o iluzie în care se refugiază şi care o scuteşte să dea piept cu violenţele din familia sorei sale, cu traiul în comun din blocul multinaţional în care locatarii se strigă la fereastră, beau pe rupte şi joacă popice. Din această casă va pleca în final în cămaşă de forţă, scuipată şi violată pentru trecutul ei de târfă cu respect, vorba lui Sartre. Şi tot acest trecut o expune ipocriziei grobianului Stanlay şi a prietenului acestuia la fel de