Nu e tocmai uşor să găseşti un subiect de vară, ceva uşor, răcoros, relaxat şi decoltat. Cînd ai impresia că tocmai ai prins unul, vine primarul Vasile Gherasim şi (păzit de jandarmi şi de căderea nopţii) vopseşte Universitatea şi Arhitectura cu eleganţa precară a celui care dă cu var într-un WC de gară provincială - şi cu o argumentaţie de aceeaşi anvergură. Excedat de atîtea subiecte grele, am plecat din Bucureşti. Pe tren fiind, fără premeditare dar cu ecou intim, am ajuns cu mintea la prietenii părinţilor mei - strînşi prin decenii, unii pierduţi pe drum, alţii păstraţi pe mai departe. Îi mai văd, din cînd în cînd, încă şi astăzi - dar nu pe toţi cei pe care odată i-am ştiut. O bună parte dintre cei care mi se păreau a fi plini de viaţă azi sînt dincolo; alţii trăiesc, mulţi cu faţa din ce în ce mai trasă şi cu gura din ce în ce mai pungă (da, ruinele danturii, una dintre marile pro-bleme ale vîrstei a 3-a la români!). Puştanii lor, de cîţiva anişori în momentul în care i-am cunoscut, au deja păr pe piept şi un început de burtă ceva mai jos. Fetiţele lor, în pantofiori de lac pe cînd le-am zîmbit prima dată, sînt în parte mămici şi unele au deja probleme cu kilogramele - sau cu bărbaţii lor, selectaţi uneori chiar dintre cei cu problemele din fraza anterioară. Am învăţat cîte ceva de la prietenii părinţilor mei; nu toate bune şi nici toate folositoare în viaţă - precum s-a întîmplat atunci cînd unul dintre ei, odată, mi-a dat ca sigur că la nunta lui Björn Borg cu Mariana Simionescu o să cînte chiar grupul ABBA! Reţin că taică-meu (care oricum era fan John McEnroe) a spus că mai curînd cîntă Cenaclul Flacăra. Nici chiar azi nu mi-e foarte clar cine a cîntat pînă la urmă, cui şi de ce. Sau dacă s-a dat sau s-a luat. De la unul am învăţat fotbal - nu cum se joacă, ci cum se chibiţează fin, fără implicare; pe atunci ţineam cu

Dinamo (eram probabil doi c