Confirmarea vocației mitropolitane a Clujului a fost o reușită ca atare. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaștere al noii poziții eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii.

Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Țării Românești la București va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviștea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Rațiunea importanței administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creștin bizantin, o decizie de „eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepții teoriei celor trei Rome. Evident, există și cazuri de contra-timp între istoria bisericească și cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeș își va pierde treptat importanța, Piteștiul va crește demografic, economic și administrativ, sediul episcopal rămânând însă cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta legăturile dintre Caransebeș și Reșița sau dintre Huși și Vaslui, centrul administrației publice nefiind același cu centrul bisericesc. Mai există și ecuația în care, precum la Brașov, în ciuda importanței urbei, al optulea oraș ca mărime, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât un oraș precum Târgu Mureș. În spațiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forțe dintre Blaj și Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon și Paris, primatul catolic al Franței fiind în continuare în primul oraș, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reședința de jure a primatului Ungariei, Esztergom, și capitala B