Fără îndoială că filmul lui Cristi Puiu nu este unul comercial, cum susţin şi majoritatea criticilor, dar nici autorul n-a vrut să facă aşa ceva şi nici publicul care a umplut sălile, măcar la spectacolele de gală, nu pare să fie interesat de acest aspect.
Nu, Doamne fereşte!, nu vreau să apăr „salvele" vaporului cu acelaşi nume, care au deschis calea asediului Palatului de Iarnă şi, pe cale de consecinţă, a declanşării terorii bolşevice! Misiunea ar fi imposibilă. Vreau, de fapt, să iau apărarea ultimului film al lui Cristi Puiu, supus, măcar uneori, unor interpretări ciudate. Am procedat la fel şi în cazul celui mai recent film al lui Nae Caranfil, „Restul e tăcere", trecut şi acesta prin furcile caudine ale unei critici câteodată neghioabe. Sigur, acuzaţiile au fost diferite - dacă Nae Caranfil s-ar fi făcut vinovat de un fel de calofilie, Cristi Puiu a primit acuze cumva opuse, de genul unui oarecare hiperrealism. Ceea ce mi se pare mie limpede este că, în ambele cazuri, oricât de diferite ar fi ele, avem de-a face cu nişte opere de vârf, probabil cu nişte capodopere cinematografice şi, de bună seamă, capodoperele sunt greu de suportat.
Una dintre cele mai amuzante acuze aduse filmului „Aurora" este aceea că nu este un film „comercial", de parcă „comercialitatea" ar fi unul dintre atributele valorii când, de fapt, lucrurile stau exact pe dos - poţi număra pe degetele de la două mâini situaţiile în care cele două dimensiuni se întâlnesc! Şi, de altfel, filmele româneşti ale ultimului deceniu, de la „Marfa şi banii" încoace, în ciuda succesului de critică şi internaţional, nu au umplut în general sălile de cinema din România decât, eventual, la spectacolele de gală, mai ales dacă acestea urmau unui „Palme d'Or" sau altui premiu internaţional de prestigiu. În cazul „Aurorei", mi se pare interesant că a făcut sală plină, la spectacolul de gală de la
