Toată povestea aceasta începe, de fapt, de la nişte încăpăţînaţi. Acum 65 de ani, la începuturile comunizării României, nu toţi românii s-au comportat la fel. Unii s-au fofilat: politicieni precum Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu ş.a. au format primul contingent al „tovarăşilor de drum“, autoamăgindu-se că vor întîrzia astfel proliferarea marionetelor lui Stalin. Savanţi precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a. au căzut pe spate în faţa „miracolelor progresiste“ ale ştiinţei sovietice, pe care au început a le lăuda cu gura plină. Literaţii n-au fost mai prejos – de la şmecherul Sadoveanu, care şi-a pus cenuşă în cap şi a revelat că lumina vine de la răsărit, şi pînă la elasticul T. Arghezi care, cu egal talent, i-a tămîiat şi pe Carol al II-lea (în 1940) şi pe Gheorghiu-Dej (în 1965).

Dar a mai fost şi o altă Românie: cea a rezistenţei antistaliniste. Nu-i locul, nici momentul să dezvolt tema – ci doar voi spune că acesta e unul dintre capitolele neglijate ale istoriei noastre contemporane. Desigur, rezistenţii n-au putut întoarce roata istoriei; dar, cum noi prea des vorbim lamentîndu-ne despre indolenţa românilor în faţa Istoriei, e totuşi terapeutic să ne reamintim că au fost şi concetăţeni care (din eroism, din exaltare, din teamă sau din naivitate) s-au opus comunismului – şi asta nu acum, cînd comunismul e rece precum mîna tremurîndă a lui Fidel Castro, ci atunci cînd el părea a vrăji (şi cuceri) o lume întreagă. Ţărani ce-şi iubeau pămîntul, ofiţeri care juraseră pe steagul regal, studenţi idealişti sau oameni pur şi simplu luaţi la ochi de regim din varii motive, aceşti români – nu toţi ex-legionari, dar cam toţi sperînd steril că „vin anglo-americanii“ – au înfundat finalmente puşcăriile, au fost împuşcaţi la margine de şanţ (sau de Canal Dunăre – Marea Neagră), au fost deportaţi în Bărăgan ş.a.m.d. Istoricii au inventariat cca 620.000 de dosare