Criza de isterie geopolitică a Kremlinului faţă de Chişinău, al cărei protagonist a fost magnetul de antipatie de serviciu al Moscovei, Dmitri Rogozin, are şi părţile ei bune.
Dacă depăşim primul impuls, acela al unei replici la fel de psiho-emoţionale ca a aruncătorului de petarde ideologice al Kremlinului, putem vedea şi latura pozitivă, chiar amuzantă, a fenomenului. Instrumentul Rogozin, profesionalizat în discursuri contondente până la graniţa cu nesimţirea, nu a făcut decât să ne recitească din fişa de observaţie medicală a patologiei neurologice a unui pacient istoric ţinut în regim semideschis de câteva veacuri de lumea civilizată.
Lipsa de atenţie, aş spune chiar ignorarea sa de către oficiali, rămâne cea mai potrivită atitudine faţă de un individ care a dovedit încă o dată că este doar saltimbancul preferat al potentaţilor moscoviţi, executând la comandă şi fără crâcnire tumbele din programul de exerciţii impuse. Poantele sale de prost gust sunt menite nu să sperie moldoveni înţelepţi, ci pentru a gâdila orgoliul unor mujici alcoolizaţi de prin vreo cârciumă de stepă, cărora asemenea demonstraţii de mârlănie de stat le dă puterea de a ajunge în patru labe înapoi la izbă.
Panica este cea care dictează gesturile din această perioadă ale puterii de la Moscova, determinând reacţii de un ridicol monumental. O disperare inexplicabilă poate pentru cei care nu cunosc dimensiunile orgoliului imperial, dar nu şi pentru cei care au făcut cunoştinţă pe pielea lor cu rânza inflamată a ţarilor pe stil vechi şi nou. Eşecul "transnistrizării" Moldovei, cu toate facturile acestei acţiuni, şi mai ales apropierea fostei colonii de locul de unde a plecat, civilizaţia europeană, determină autorităţile F. Ruse să nu mai ţină cont de limitatorul care indică riscul de a scăpa masca de actor geopolitic normal. Astfel, toată lumea poate vedea "sinceritatea" cu care,
