În căldura verii, lucrurile par suspendate în aşteptare. O lene umbroasă pluteşte peste toţi şi toate; e vacanţă. Şi politica a intrat în vacanţă, odată cu Parlamentul. Şi totuşi, oriunde ai ajunge în ţară, vezi semnele; simţi în nări mirosul luptei ce-a fost, iar aerul vibrează de pe acum în aşteptarea încleştării viitoare. Din stînga, din dreapta, vreun afiş bătut de soare şi ploi îţi aminteşte - ecou prins în aracet - despre confruntări trecute. De fapt, deficitară este numai percepţia noastră, a celor dependenţi de telviziune şi de ziare, a celor deprinşi să creadă că reala politică se face obligatoriu la centru - adică la Capitală -, animată de cele două duzini de VIP-uri care probează existenţa pluripartidismului românesc. Gravă confuzie, tristă minimalizare! Aproape neştiut de nimeni, nebăgat în seamă după cum ar merita, de zece ani în ţara asta se joacă un spectacol de o intensitate nestăvilită: este politica de provincie. Să-i spun dramă? Să-i spun teatru de păpuşi? Seamănă cu boxul sau cu trînta? Are reguli? Are miză? Din multe puncte de vedere, în anul de graţie 1999 politica în oraşele ţării se face după reguli atît de vechi încît această vizibilă continuitate e mereu în stare să-ţi ofere, gratis, un prea tonifiant sentiment al veşniciei. Musteşte cultura română de probe idubitabile, de la un capăt la altul al modernităţii: vezi provincia politică din amintirile sulfurice ale lui Argetoianu, vezi zbaterile angelice ale amicului Spirache plăsmuit de Muşatescu, cu toţii - ei şi alţii - ieşiţi de sub mantaua prea clasicului Caragiale, tatăl nostru. S-o fi născut veşnicia, cea generică, la sat, dar veşnicia politică s-a născut la oraş - şi nu în capitală, ci în tîrguri. De cîte ori v-aţi întrebat unde sînt sutele de parlamentari ai ţării, cei în afara celor 20 - 30 pe care îi ştiţi de la tv? Unde sînt cei mulţi ca peştele, cei absenţi din şedinţe şi de