Adevăratul Traian Băsescu este despovărat de saliva linguşelii şi de scuipăturile duşmănoase. Reflecţiile subtile (cum altfel?) ale lui Andrei Pleşu mă îmboldesc să mă apropii de un subiect care, oricât mi-a frământat sufletul, n-a reuşit să avanseze într-o formă decent distilată către partea net superioară a corpului meu: e vorba de războiul total dintre grupurile pro şi contra-Băsescu. Cele două tabere, scrie A. Pleşu în „Dilema Veche“ (nr. 289, 27 aug.- 2 sept. a.c.), reprezintă o majoritate care „preferă să se drapeze într-o gesticulaţie radicală“. Ce fac aceste „personaje, ziarişti uneori, dar alteori inşi fără un profil cert“? Iată ce fac: „Dacă îl detestă pe Traian Băsescu, vor veni seară de seară la televiziune, ca la serviciu, porniţi să-l spurce în toate felurile. Invers, dacă sunt «de-ai lui Băsescu», se vor strădui conştiincios să-l scoată mereu basma curată şi să molesteze ficaţii adversarilor. Şi unii, şi ceilalţi sunt previzibili până la plictiseală, încremeniţi într-o disciplină oarbă, într-un nor de nelibertate.“
Trec de la „majoritari“ la „minoritari“, cei nici „pro“, nici „contra“, nu înainte însă de a-i mulţumi lui A. Pleşu pentru prinosul adus în scrierea acestui comentariu. Rămân dator. Minoritarii nu se amestecă în această confruntare cu reguli (uneori şi ordine) milităroase şi, contând pe indiferenţa, dezamăgirea sau chiar dispreţul majorităţii, se ţin de o parte, încercând să-şi păstreze neutralitatea şi independenţa. Alăturaţi comilitonilor majoritari, minoritarii au ajuns păsările rare ale unei zbateri discrete şi cu un aer niţel cam disident.
Pătrund, cu străduinţa analizelor balansate şi căutând adevărurile simple ale unei societăţi dezarticulate şi nevrotice, într-o incintă publică suprapopulată de vacarmul zaverei. Sunt repede împinşi spre tuşă, către zona outsiderilor pe jumătate dubioşi, pe jumătate socotiţ