Se întâmplă aşa, pleci de acasă dimineaţa ştiind despre tine că eşti ăla pe care l-ai văzut în oglindă în timp ce te bărbiereai. Adică profesor, dacă eşti profesor, doctor, dacă eşti doctor, academician, dacă eşti academician, ziarist, dacă eşti ziarist. Urci la volan şi tuleo spre instituţia unde prestezi. La început e bine, în sensul că eşti tot ăla care ai plecat de acasă: profesor, doctor, academician, ziarist sau ceea ce ştii tu despre tine că eşti.
Ştiu şi alţii. D-aia te-ai făcut profesor, ca să se ştie. D-aia ai cotrobăit prin burta morţilor şi prin creierul lor, ca să înveţi dinăuntrul omului pe dinafară, numai aşa izbutind să ajungi un doctor bun. D-aia ai stăruit să fii mai mult decât profesor sau doctor, fiindcă, ehe, în faţa unui academician sau a ceea ce are un academician în cap îşi scot pălăria toţi profesorii şi toţi doctorii. D-aia, în loc să devii milionar, te-a pus dracul să te faci ziarist, având pe deasupra şi orgoliul prostesc de a-ţi spune ţie însuţi de câteva milioane de ori pe zi că fără bani se mai poate trăi, pe când fără cuvintele pe care le aşterni tu eroic pe hârtie...
Te avânţi în trafic mulţumit că ştiu şi alţii ce şi cine eşti. Şi că eşti răsplătit cum se cuvine pentru asta. Nu finaciar. Dintre toţi ziariştii, dacă e să te gândeşti la ei, unul singur n-are motive să se plângă din acest punct de vedere. E vorba despre editorialistul Adevărului Dinu Patriciu, în rest... în rest, îţi vezi de drum, cu fundul tău de profesor, doctor, academician sau ziarist, proptit în scaunul maşinii, cu ochii adulmecând aglomeraţia din jur şi cu mintea aglomerată de gânduri, aşa cum îi stă bine unui intelectual. Nu prea îţi dai seama la început de la care din cele două aglomeraţii a pornit totul.
După un timp te dumireşti. Vocea care urlă la tine nu vine din gândurile tale, ci din maşina alăturată. Da, chiar maşina car
