„Mine vaganti“, pe ecranele româneşti „Cine zice, ăla este!“, pigmentează tradiţia italiană a divertismentului cu o tematică homosexuală. Regizorul Ferzan Ozpetek, turc de origine, realizează câteva portrete savuroase ale membrilor unei familii tradiţionale din sudul Italiei, confruntaţi cu problema inedită a unui fiu gay.

Filmul lui Ferzan Ozpetek - una dintre cele mai de succes producţii peninsulare din ultima vreme - trage în mod evident cu ochiul spre comedia italiană (cu accente dramatice) clasică, un tip de peliculă care a făcut deliciul acestei cinematografii în anii '60-'70.

Suntem departe însă de operele unui Mario Monicelli sau Ettore Scola, ca să nu mai vorbim de cele, şi mai vechi, ale lui De Sica sau Pietro Germi. Pelicula este o reverenţă decentă faţă de această strălucitoare tradiţie, pe care încearcă, de multe ori cu succes, să o actualizeze şi să o aducă în mileniul prezent (nu altceva este metafora schimbului de generaţii şi a morţii bunicii din acest film).

În mod paradoxal, regizorul Ferzan Ozpetek este turc de origine, dar se ştie că, de multe ori, o privire mai proaspătă asupra unei culturi este dată de un străin, de un imigrant în acea cultură (cazul turcului Fatih Akin pentru Germania sau, după război, al lui Elia Kazan în SUA). Născut la Istanbul în 1959, Ozpetek a plecat la 17 ani la Roma pentru a studia istoria filmului. Ulterior, şi-a realizat toate filmele în Italia, de la debutul său - târziu, dar de mare succes - cu „Hamam" / „Il bagno turco" (1997) încoace. Cele mai multe filme ale sale au fost considerate ca având o problematică gay, şi nici cel de faţă nu face excepţie.

Doi fraţi homosexuali

În acest „Mine vaganti" (în traducere liberă „bombe cu ceas", referire la natura rebelă a bunicii din film, interpretată de Ilaria Occhini) - neinspirat tradus de distribuitori „Cine zice, ăla este!" -, avem de-