Am în jurul meu persoane, colegi şi prieteni, care scriu de zor la teza de doctorat. Spaima lor că se apropie ziua în care susţin referate ori în care trebuie să predea lucrarea m-au proiectat în timp, în perioada în care eu stăteam cu capul în teza mea de doctorat.

Lor le-am adăugat şi exasperarea că nu mai pot să citească altceva decât bibliografia de specialitate (cea care nu trece dincolo de tema tezei care bântuie zilele şi nopţile), temerea că direcţia în care merg nu este tocmai cea bună.Nu doar această „vecinătate doctorală” m-a făcut oleacă nostalgică, ci şi faptul că săptămâna viitoare îmi voi lansa cartea „Feminism modern reflexiv” care este rezultatul muncii mele din perioada doctoratului. În acelaşi timp, ştiu că mi-a fost mai uşor în perioada 2004-2009 să aflu că şi alte persoane trecuseră prin dileme, supărări, nedumeriri, încântări, apropieri şi distanţări teoretice asemănătoare celor pe care le trăiam atunci. Această absenţă a unicităţii îmi dădea o stare de mai bine. Eu cred că fiecare carte are o poveste, iar povestea cărţii mele „Feminism modern reflexiv” este povestea tezei de doctorat. Ea include nu doar lecturi minunate care m-au făcut să înţeleg altfel lumea în care trăiesc, ci şi persoane, relaţii intelectuale şi afective şi instituţionale, asumări şi dileme teoretice şi metodologice (e un cuvânt cheie pentru perioada aceasta), nemulţumiri pentru că timpul scrierii tezei nu cunoaşte diviziunea public-privat dintr-o democraţie, ci are mai curând o dimensiune ‚hipertrofică’ şi invadează cam tot. Scriu rândurile acestea cu gândurile la familia mea, la coordonatoarea tezei de doctorat, doamna profesoară, Mihaela Miroiu, la directorul Şcolii doctorale de atunci, profesorul Adrian Miroiu, la draga mea prietenă, Andreea Molocea, care scrie şi analizează şi care se gândeşte la perioada de sfârşit a verii în care trebuie să îşi predea teza, la c