Manuelele de istorie din Alsacia sunt adevărate modele pentru relaţia dintre naţiuni, pentru împăcarea dintre ele, pentru bunul mers al lucrurilor etc. Teoretic, fireşte. În realitate, lucrurile stau puţin altfel.
Săptămîna trecută am fost la Strasbourg, mai bine zis, la Liebfrauenberg, la conferinţa Academiei Libere a Protestanţilor Maghiari. Joia ne-am dus la Strasbourg şi am făcut o vizită la o şcoală particulară cu predare în două limbi din Haguenau. Directorul ne-a povestit că faimosul manual de istorie e folosit în ultimele două clase le gimnaziului, iar în jur, totul era inscripţionat în franceză, nimic în germană. Francezii nu traduc numele localităţilor, de aceea, nu ajung la absurdităţi ca ”Vlaha”, numele unui sat de lîngă Cluj al cărui nume în maghiară e Magyarfenes!, dar au şi ei idei fixe.
Nu vreau să spun că doi ani nu înseamnă nimic, nici că manualul n-are valoare, şi nici că idealurile nu şi-au rostul lor. Vreau să spun doar că ”marea împăcare” lasă de dorit. O minoritate rămîne o minoritate în toată puterea cuvîntului, dacă pot să mă exprim atît de oximoronic. Naţionalismul francez e mai răsărit, mai european, mai nu ştiu cum, dar tot naţionalism se cheamă.
La noi, naţionalismul e balcanic, frustrat şi provincial. Manualul de istorie a Secuimii a fost atacat, printre altele, datorită faptului că vorbeşte despre români ca despre slugi ale maghiarilor. E un argument care, culmea!, se foloseşte împotriva maghiarilor şi fără manual: după secole întregi în care românii n-au fost lăsaţi la cîrma Transilvaniei, acum a venit şi vremea lor… Ei, dar dacă maghiarii spun acelaşi lucru, sunt atacaţi vehement şi puşi la zid. Ceea ce poate însemna numai şi numai că maghiarii nu au dreptul să scrie un manual de parcă ar fi cetăţeni cu drepturi egale în ţara unor istorici în capul cărora nu răsare nici măcar semiluna.
