În dezbaterile contemporane există tendinţa (nedisimulat partizană) de a impune o barieră, o graniţă insurmontabilă între poziţia de intelectual public şi aceea de demnitar, consilier, parlamentar, lider de instituţie (remunerat sau nu).

Precizez că nu vorbesc despre raportul dintre intelectuali şi regimurile antidemocratice, ci de situaţiile proprii unei ordini liberal-democratice. A spune nu puterii totalitare înseamnă un lucru.

Condiţiile democraţiei pluraliste sunt esenţial diferite şi reclamă răspunsuri adecvate din partea celor care luptă pentru afirmarea valorilor ce ţin de adevăr, încredere, moderaţie şi fermitate.

În era revoluţiei tehnotronice, prevestită cu mai bine de patru decenii în urmă de Zbigniew Brzezinski într-o carte purtând chiar acest titlu, blogurile şi siteurile on-line au devenit tribune de discuţii, generează aşadar un spaţiu al conversaţiei dezinhibate pe temele cele mai diverse.

Este important însă să păstrăm civilitatea, să nu cădem în ispita etichetărilor facile, a proceselor de intenţii, a judecăţilor sumare şi mai ales în mocirla insultelor gratuite. Din nefericire, există destule cazuri în care frustrări abia mascate se traduc în voluptatea maculării celor care îşi apară, pur şi simplu, dreptul de a fi ei înşişi, dreptul la libertatea de a nu subscrie la fobii dirijate şi manipulări cinice.

Atacul la persoană nu va ţine niciodată locul analizelor serioase şi al dialogului menit să ne îmbogăţescă spiritual, nu să ne înjosească. Intelectualul nu-şi abrogă dreptul la autonomie atunci când acceptă să intre în domeniul acţiunii politice. Este vorba de o ajustare, de o recalibrare, nicidecum de abandonarea vocaţiei de a gândi liber şi de a spune ce consideri adevărat şi drept.

Dacă se naşte o tensiune insuportabilă între cele două dimensiuni, evident că intelectualul pub