Mircea Mihăieş: „Când un partid întreg - şi anume, cel mai mare din ţară - e jucat pe degete de-un Vanghelie («vagabond de bulevard», cum expresiv se autocaracterizează), rădăcinile răului trebuie să fie mai adânci decât ticăloşia fără leac a politicienilor. Şi chiar sunt.” Sursa: EVZ
Numai într-o ţară în care toate regulile sunt trucate e posibil aşa ceva. Din acest punct de vedere, am ajuns la performanţe de neatins. La noi, realitatea e violată în cel mai stupefiant mod cu putinţă, singura regulă fiind excepţia.
Conduşi de Iliescu, specialistul în pomeni, am devenit, încetul cu încetul, o naţie asistată. Unde s-a mai pomenit o neruşinare de proporţiile celei a zecilor de mii de „revoluţionari” care mulg cu lăcomie ugerul secătuit al ţării în numele unui eroism numai de ei ştiut? Îi cunosc personal pe câţiva dintre ei, iar dacă ar merita o pensie, aceasta ar trebui să fie una pentru deviaţii psihice, nu pentru eroismul bătăliei cu „dictatorul”.
Las deoparte cazurile celor câtorva sute de oameni care chiar au riscat în zilele Revoluţiei. Nu-i adaug contabilităţii frauduloase nici pe arestaţii de la Jilava şi nici pe răniţi, pentru că nu cred că vreunul dintre ei a ieşit în stradă pentru a obţine avantaje pe viaţă. S-au găsit însă suficienţi viteji de după război care şi-au urmărit cu tenacitate interesele.
Un fost vecin, portar la o fabrică de textile din oraş, se află la loc de cinste pe lista „eroilor neamului”. O fi fost împuşcat? Se va fi luptat la baionetă cu Securitatea, cu Armata, cu Ceauşescu? Nici vorbă. În zilele tulburi ale lui decembrie ’89, aflat în tură, i s-a cerut printr-un telefon să stea lipit de geamul gheretei şi să raporteze orice mişcare suspectă.
Omul s-a conformat - că oricum lenea nu prea-l îndemna să iasă din adăpostul încălzit cu reşou şi luminat de-un bec chior. Ca să-şi spo