Medaliat cu argint la Jocurile Paralimpice de la Beijing, Eduard Novak compară România cu Sparta antică, în care cei cu defecte erau sacrificaţi
Eduard Carol Novak şi-a dorit o medalie olimpică la patinaj viteză, dar a cucerit-o la ciclism. A visat-o în două picioare, dar a cucerit-o într-unul. Aceasta este povestea lui.
Beijing 2008. 12 septembrie. 14:18. Dezamăgirea locului patru e în aerul poluat al Beijingului. Concurase în trei probe diferite, toate încheiate la un pas de podium. "În 2004, la Atena, terminasem tot pe patru", spune Eduard. Ultima cursă, ultima şansă la medalie. Contratimpul.
Şaua bicicletei e cu 5,3 centimetri mai jos decît ar fi trebuit pentru a eficientiza efortul. Lucru pe care ciclistul l-a descoperit cu două luni înainte de Jocurile Paralimpice. "Mă antrenasem cu bicicleta asta de ceva vreme. Nu mai era timp de schimbări", adaugă Eduard. 24,8 kilometri pe care i-ar fi putut parcurge şi cu ochii închişi.
Timpul. Singur împotriva secundelor. Ierarhiile se stabilesc abia la final. 34:04,60. Traseu vălurit, curbe croite în formă de argint.
Miercurea Ciuc 2008. noiembrie. 14:18 Dar ce căuta Eduard Novak pe 12 septembrie la Beijing?
În urmă cu 12 ani şi-a pierdut laba piciorului într-un accident de maşină. Avea douăzeci de ani, din care cincisprezece petrecuţi cu patinele în picioare. Patinaj viteză, alternativa pentru orice locuitor al Miercurii Ciuc care nu se apucă de hochei.
"Acel accident"
Eduard vorbeşte despre accidentul care i-a întrerupt bătăia cu secundele numindu-l "acel accident". De atunci a mai avut cîteva, dar sînt trecute la fapt divers în povestea lui pe care o spune în mansarda unei clădiri albe în care miroase a spital. Totul e alb, la fel ca ipsosul din care se plămădesc modele de proteze. Doar zîmbetul lui Eduard nu e alb, e plin
