Discursul preşedintelui Băsescu la primul Congres al Uniunii Studenţilor din România a avut darul să producă agitaţie în toate mediile intelectuale din ţară. A fost urmat de luări de poziţii dintre cele mai diverse, de la critica făcută de fostul preşedinte Constantinescu (după care preşedintele nu ar avea pregătirea academică necesară pentru a analiza situaţia învăţămîntului românesc) şi pînă la răspunsul ofuscat al actualului ministru al educaţiei (care a declarat că preşedintele a jignit întreg sistemul academic). Tristul adevăr Dar, în fond, ce a spus preşedintele Băsescu? Afirmaţiile sale pot fi împărţite în două categorii: pe de o parte, el a prezentat cîteva date cu privire la sistemul de învăţămînt, pe de altă parte, a prezentat cîteva propuneri (de fapt, una singură). Faptele sînt următoarele: lipsa de rezultate a sistemului educativ din România; cele 28 de modificări ale Legii învăţămîntului, din perioada scursă de la Revoluţie, care au împiedicat orice progres în acest domeniu; slaba pregătire a absolvenţilor (în special, în învăţămîntul superior), motiv pentru care România a devenit un furnizor de forţă de muncă necalificată; numărul mare de titluri de doctor acordate de universităţile româneşti. La capitolul propuneri s-ar afla împărţirea universităţilor în trei categorii, după felul de diplome pe care le pot acorda. Privind la rece aceste fapte (date) enumerate de preşedinte, cred că nimeni dintre cei care cunosc sistemul de învăţămînt nu poate spune că nu are dreptate. Cred că nici un absolvent de facultate, sau profesor, sau apropiat al învăţămîntului nu poate nega tristul adevăr legat de lipsa de eficienţă (ce să mai zic de performanţă!?) a învăţămîntului, de slaba calitate a absolvenţilor, de slaba calitate a elevilor de liceu, de precara bază materială, de lipsa fondurilor etc. Şi atunci care este motivul pentru care apele s-au agitat? Dinco