Ce are de-a face Istoria cu definiţiile? - se poate întreba oricine, de la iubitorul acestei discipline pînă la cel cu totul indiferent sau, şi mai rău, temător (precum candidatul generic la bacalaureat, pentru care istoria este un fel de chestie care-ţi face capul mare şi ţi-l umple cu date şi cu nume). Istoria este pentru cei mai mulţi o poveste, la origine simplă, complicată de indivizii care se autointitulează istorici şi care nu cad de acord niciodată între ei. Iar o poveste trebuie povestită şi atît. Şi totuşi, tocmai pentru ca povestea istoriei să fie finalmente inteligibilă, istoricii trebuie să fie foarte atenţi la acurateţea frazei lor. Cum s-ar spune azi, istoricii - ca toţi cei care trăiesc în respectul efectiv al disciplinelor umaniste - trebuie să-şi definească termenii. Şefă a Catedrei de Istorie Veche din Facultatea de Istorie a Universităţii bucureştene şi, înainte de orice, o profesoară căreia generaţii la rînd i-au atestat excelenţa, Zoe Petre revine pe piaţa editorială cu o carte (Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la greci, Polirom, 2004, 398 p.) pe care o văd - cu o subiectivitate pe care mi-o asum cu mîndrie - ca fiind una dintre cele mai importante apariţii ale anului, nu numai în bilanţul editurii ieşene. Voce cu o credibilitate incontestabilă pe un teren pe care s-au strecurat, ani la rînd, deseori la comandă politică, tot felul de tracomani cu agendă, dacofili cu naivitate sau pur şi simplu impostori cu tupeu, Zoe Petre are cele trei calităţi necesare pentru a readuce tema între limitele bunului simţ intelectual: gîndeşte bine, scrie bine şi ştie bine despre ce scrie. În mod normal, nimeni dintre cei interesaţi de societatea geţilor, de urmele pe care ea le-a lăsat în mărturiile uneori prea imaginativilor autori antici, nu va mai putea ocoli această carte ale cărei rădăcini se regăsesc în studii p