În 2006, un profesoraş din Buzău a pornit iureşul. Pasămite, reprezentau o discriminare pentru elevii de alte confesiuni. Când catolicii, musulmanii sau evreii s-au solidarizat cu ortodocşii, iconoclastul din Buzău nu s-a dat bătut. A invocat separarea statului de Biserică şi drepturile ateilor. A dat-o exemplu chiar pe fiica sa, elevă, agresată de imaginile cu Iisus răstignit sau Maica Domnului plângând. Junele liber-cugetător a primit o palmă chiar de la fetiţa lui: întrebată de un reporter, şcolăriţa a dezvăluit cu o drăgălăşenie jenată că iubeşte icoanele din clasă, care o ajută să înveţe mai bine. Dar înaripatele idealuri umaniste nu se împiedică de o mucoasă.
În spatele buzoianului s-au aliniat liote de ONG-uri, gălăgioase, dornice de publicitate şi de finanţare internaţională. Decizia definitivă din 2008, a Înaltei Curţi, care statua legalitatea prezenţei icoanelor în şcoli, a fost doar un respiro. Lupta iconoclaştilor a continuat până când CEDO a hotărât că prezenţa simbolurilor religioase în clase nu violează dreptul la un învăţământ neutru.
Altă ţintă fusese însă găsită: manualele de religie. Ar speria copiii cu preceptele despre Iad şi Rai, ar profita de mintea lor necoaptă pentru a-i îndoctrina. De aceea, ora de religie ar trebui transformată într-una de istorie a religiilor, pentru ca, mai târziu, copilul să poată alege în cunoştinţă de cauză ce vrea să fie: mormon ca Romney, scientolog ca Tom Cruise, sau, Doamne fereşte, ortodox ca tac-su şi bunică-su.
Sigur că, la fel ca toate manualele româneşti, şi alea de Religie şchioapătă. Dar n-am auzit de nici un ONG care să se plângă de calitatea proastă a cărţilor de muzică sau chimie. Şi nici un ONG n-a protestat faţă de discriminarea copiilor din familiile care cred în creaţionism, dar sunt obligaţi să înveţe la biologie că se trag din maimuţă.
Nu se uscase bine cerneala pe comunica