Micaela Ghiţescu (81 de ani), traducătoare şi redactor-şef al revistei „Memoria“, ne oferă, la 57 de ani de la eliberarea din închisoare, câteva lecţii fundamentale despre istorie şi neuitare.
Ziariştii au acest defect de a clasa inexplicabilul în câteva „cuvinte-cheie": Micaela Ghiţescu, 81 de ani, trei ani de închisoare politică (condamnată în celebrul „lot francez", format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez din Bucureşti), fiica unui mare chirurg interbelic, una dintre cele mai respectate traducătoare din România, unul dintre puţinii oameni care se încăpăţânează să nu lase să moară „Memoria (revista gândirii arestate)".
În anii din urmă a învins şi cancerul, îi place să conducă, are un Logan. Şi-a publicat recent memoriile, care, doar fiindcă nu ne-am născut la locul potrivit, nu vor deveni un „bestseller". Iată cuvintele, fără nicio cheie. Şi cât e de puţin! După ce ai întâlnit-o pe Micaela Ghiţescu, mai onest este să scrii aşa: am înţeles în sfârşit ce a vrut Dumnezeu când a creat femeia.
Trebuie să aflaţi că peste Micaela Ghiţescu pluteşte o lumină specială pe care nu am mai văzut-o decât la Lisabona, peste umerii de piatră ai poetului Fernando Pessoa. Suntem în casa din anii '20 a familiei Ghiţescu. Aici, tabloul cu Regele Mihai I al României este la locul lui. E încă dimineaţă, afară, pe strada ce duce spre Cişmigiu, un tânăr ţigan strigă, fără nădejde, că fiare vechi ia.
„Adevărul": Ce mai faceţi, doamnă?
Micaela Ghiţescu: Tocmai am primit acum un mail de la cineva din Franţa în care mă întreabă dacă ştiu articolul din „Le Monde" în legătură cu un studiu în care se spune că 60% din tineri regretă comunismul. Asta fac. Stau şi mă minunez. 60% din tineri să regrete comunismul! Incredibil!
Ce societate e aceasta care îşi refuză memoria?
Nu ştiu. Noi, la revista „Memoria", am împlinit 80 de n
