Pe 25 octombrie 1921, România era pusă faţă în faţă cu un viitor care avea să nu mai vină niciodată. La 88 de ani distanţă, după trei dictaturi teribile şi două decenii democratice trăite ‘original’, Regele Mihai I rămâne ultimul semn al unei normalităţi pierdute undeva între filele cărţilor de istorie. Sursa: Vlad Stoicescu
Fără idealizări inutile: perioada interbelică nu e despre modelul unei Românii perfecte. Este însă povestea unei ţări verticale şi a unor români încă aflaţi pe partea corectă a civilizaţiei. În ziua când ultimul monarh al României împlineşte 88 de ani, EVZ vă oferă tuşele în culori vechi ale sărbătorilor dinastice de demult.
În tunelul invizibil al memoriei, fraza următoare se citeşte aşa: înainte ca România comunistă să-şi incinereze toată tradiţia spirituală, familia regală era punctul din care plecau firele invizibile ale solidarităţii şi speranţei. Sună uşor patetic şi inutil. Din paginile roase de timp ale ziarelor interbelice transpare însă o forţă ciudată şi aproape necaracteristică. Ne întoarcem în urmă cu 88 de ani.
101 lovituri de tun sună de peste timp
Este 25 octombrie 1921, iar noaptea s-a aşezat deja în tăcere pe zidurile Castelui Peleş. E aproape 7 şi patruzeci de minute când liniştea e pulverizată de ţipătul scurt al unui nou-născut. Regina Maria îl îmbrăţişează pe Principele Carol. Doctorii Lauros, Romalo şi Manicatide sunt tensionaţi, încercând să se asigure că totul e în ordine cu Principesa Moştenitoare Elena. Doamnele de onoare ale suveranelor zâmbesc corect-protocolar şi invocă divinitatea. Familia Regală are un nou moştenitor: micul Principe Mihai.
Peste doar câteva ore, la Bucureşti, 101 lovituri de tun anunţă Capitalei că Dinastia păşeşte spre viitor. Nimeni nu are de unde să ştie că, peste doar 26 de ani, Mihai va fi forţat de o istorie ambiguă să părăsească ţ
