Corina este răspunsul optimist la necruţătoarea întrebare care tulbură zilele şi nopţile tuturor părinţilor de copii cu autism: „Ce va face copilul meu după ce eu nu voi mai fi?“.
În miez de noapte, în Sectorul 2 din Bucureşti mai răsună, din când în când, un pian. Sacadat. Fără continuitate. Sunt note care par că nu au legătură unele cu altele, dar care, puse cap la cap, compun visele Corinei. Corina visează noaptea melodii pe care călugări ruşi „baletează“ până leşină, ca să-i smulgă un zâmbet Fecioarei Maria dintr-o icoană.
Se trezeşte, se aşază la pian şi începe să-şi cânte, pe note, visele. Sacadat. Pentru că, deşi notele muzicale i-au fost mai la-ndemână decât vorbele încă de când era copil, nu reuşeşte să-şi plimbe lin degetele pe clape. Aşa e boala asta, bat-o vina!, o face să nu aibă răbdare, să apese haotic pe note şi din ce în ce mai puternic, pe măsură ce sunetul care iese din cutia de rezonanţă a pianului se îndepărtează de muzica din mintea ei.
Nu apucă să ducă nicio melodie până la capăt, fiindcă o întrerup ţipetele vecinei de dedesubt că sună la Poliţie. Îşi trece melodiile pe note într-un caiet şi se întoarce la visele ei. Ce ştie vecina? Numai în ultimii ani a umplut trei caiete mari de compoziţii.
Cântecul, înainte de vorbe
Aceasta este viaţa Corinei Vlad. O doamnă de 51 de ani, care vă va schimba percepţia despre autism. Ea se încadrează în denumirea generică populară de „autistă“, deşi tulburarea ei este mai uşoară, înalt funcţională, se numeşte sindrom Asperger, dar este dublată de o lipsă de concentrare şi de dificultatea de a sta mult timp într-un loc şi de a-şi păstra atenţia netulburată (ADHD).
Nu sunt căsătorită şi nici nu vreau s-aud! Ce-mi trebe, să dau de-un derbedeu, să mă bată?! Cu boala mea? Nu-mi trebe aşa ceva! Nici nu pot avea copii... Cu ce-mi ţin bărbatul lângă mine?
Se spune despre copi