Mi-ar plăcea să fiu, vorba poetului, «privitor ca la teatru». Din păcate, în spectacolul ăsta joc şi eu, fără voie.
Oricât ar părea de ciudat, nu vedem lumea cu ochii noştri şi nici n-o pricepem cu mintea noastră. În luciul privirii se înghesuie şiruri de strămoşi uitaţi, în flacăra inteligenţei ard cărţile învăţate la şcoală sau aiurea. Fără această experienţă colectivă, am atârna şi azi de o cracă ori am fugi rupând pământul din calea dezastrelor sau adversarilor naturali. Plăcerile culinare, inventivitatea vestimentară, temerile, angoasele, sentimentele mari sau mici, de grup sau naţionale sunt rezultatul unui lung proces (de multe ori inconştient) de învăţare. Nici intimitatea nu-i pe deplin personală. Până şi sexualitatea urmează ritualurile şi normele locului şi intră în dansul prejudecăţilor care fac din fiinţele noastre discrete agenţi sociali vorbăreţi. Comunitatea în care trăim are partea ei de vină. Gura lumii ne boscorodeşte permanent la ureche, iar dacă sărim calul, un administrator sau un sectorist ne vor obliga să oprim cheful, discoteca sau orgia. Pe scurt, viaţa noastră nu e integral a noastră ci, cu cât o privim mai atent, a altora care, nici ei, la rândul lor, nu au parte de o existenţă proprie.
Nu fac această constatare cu tristeţe, nici cu resemnare. Nu există trăire socială, construcţie a unei comunităţi sau a unei naţiuni fără acest soi de târg dintre individul născut liber şi irepetabil şi turma care poartă cu sine reguli imemoriale. Important e setul de valori. De la morală la alimentaţie, de la economie la religie. Naţiunile care au pierdut pariul cu istoria au adoptat, la un moment dat, o strategie falimentară. Conştiinţa publică, alcătuită din mii şi milioane de idei răzleţe, curioase ori numai idioate, a zbârcit-o. Să nu credeţi că ea, comunitatea, a intuit gustul şi culoarea eşecului. Dimpotrivă, aşa cum percepem şi azi l