Criza care a adus acum Ciprul în pragul falimentului a început într-o noapte în care câţiva dintre cei mai puternici oameni ai lumii se luptau pentru a salva economia Greciei.

2011, sfârşit de octombrie, trei dimineaţa. După negocieri transformate în tensiuni internaţionale şi ameninţări directe din partea bancherilor, miniştrii de Finanţe din UE, reprezentanţii Băncii Centrale Europene, ai Fondului Monetar Internţional şi ai Băncii Reglementelor Internaţionale („banca centrală a băncilor centrlae”) au semnat.

Investitorii privaţi erau forţaţi să participe „voluntar” la cel de-al doilea acord internaţional de asistenţă financiară pentru salvarea Greciei de la falimentul suveran. Investitorii privaţi înseamnă bănci şi fonduri de investiţii, iar participare înseamnă că au fost obligaţi să accepte pierderi de 50% din valoarea împrumuturilor acordate Atenei.

Dacă nu, atunci UE şi FMI nu mai acordau al doilea împrumut, de 140 de miliarde de euro, iar băncile pierdeau totul, cel puţin până când Grecia redevenea solvabilă.

Drumul către criză e pavat cu bune intenţii

Liderii UE erau mulţumiţi, bancherii avertizau asupra repercusiunilor, dar renunţaseră deja la ideea de a da în judecată autorităţile. Europenii – în special cei din sudul lovit de austeritate, dar şi cei din nordul care simţea că achită nota de plată a altora - au salutat decizia.

Pentru prima dată de la izbucnirea crizei, nu mai plăteau doar ei pentru guvernele cu datorii prea ridicate, iar băncile care au împrumutat prea mult statele „puneau şi ele umărul”. „Noi, europenii, am arătat în această noapte că am ajuns la concluziile corecte”, anunţa atunci Angela Merkel.

„Era trei dimineaţa. Nu eram fericit. Nimeni nu era fericit, dar ce puteam face?”, povesteşte pentru „The New York Times” Kikis Kazamias, pe atunci ministrul ci