Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul crucial jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului.
Nu a fost, fireşte, condiţia suficientă, însă, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea.
Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezenţa unui ţar revizionist-marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de aşteptări, de speranţe, de posibilităţi.
Pornind de la titlul unui roman de Graham Greene, politologul Archie Brown a scris biografia secretarului general al PCUS cu titlul „The Gorbachev Factor”. A fost meritul lui Gorbaciov că a refuzat să utilizeze asasinatul în masă pentru a rămâne la putere. A dus reformele hruşcioviste dincolo de orice visase vreodată intempestivul, vulcanicul, imprevizbilul Nikita Sergheievici. A abandonat doctrina Brejnev a „suveranităţii limitate”.
În noiembrie 1987, într-un discurs istoric, a condamnat crimele stalinismului drept „neiertabile şi neuitabile”. A permis publicarea cărţilor unor Soljeniţîn, Ahmatova („Requiem”-ul), Gumiliov, Zamiatin, Pasternak, Mandelstam, Brodski, Koestler, Orwell, Grossman. A încurajat inteligenţia liberală şi a respins ofensivele naţional-bolşevice. A redus drastic puterea aparatului de partid şi a KGB-ului (a plătit pentru aceasta prin faptul că aceste două centre de putere l-au trădat în august 1990).
Stategia sa a fost ţinta atacurilor abjecte concentrate într-un text intrat în istoria infamiei neo-staliniste (articolul Ninei Andreieva din „Sovietskaia Rossia”, „Nu pot renunţa la principii”, publicat în 1988).
Pentru a înţelege rolul istoric al lui Gorbaciov trebuie să ţinem seama de anturajul său format din intelectualii de partid, mulţi foşti redactori ai revistei „Problemele păcii şi socialismului” care apărea la Praga, simpatizanţi ai experimentului „socialismul