Evaluatorii trebuie să se asigure că întrecerea se dă între sportivi cu acelaşi grad de abilitate, un lucru care nu mai există nicăieri în sport.
"Ei au două picioare, nu te poţi întrece cu ei", îi spunea Eduard Novak lui Jiri Jezek, după cursa de fond de pe şosea de joi. Atît Edi, cît şi Jiri şi-au pierdut o parte din picior în urma unor accidente de maşină. Dacă la contratimp cei doi au concurat numai cu atleţi din diviziunea lor, C4, la cursa de fond, primele două diviziuni, C4 şi C5, au fost împreună. "Cei cu două picioare au cu 70 de waţi mai multă putere, eu fac totul din coapsă", mărturisea Eduard Novak.
La categoria sa, C, adică sportivi care se pot urca pe bicicletă, există cinci diviziuni, cu cît e mai mică cifra cu atît e mai mare dizabilitatea. La C5 participă ciclişti care au un braţ amputat ori au o dizabilitate neurologică cu efect minim.
Celelalte clase la ciclism sînt B, unde participă ciclişti nevăzători, care concurează în pereche cu un ghid, apoi urmează H, care se referă la ciclismul cu mîinile, şi T, care se referă la vehicule cu trei roţi. Fiecare dintre aceste clase are subdiviziunile sale. Pare complicat.
Probleme diverse
Fiecare dintre cele douăzeci de sporturi de la Jocurile Paralimpice are clasele şi subdiviziunile sale. Cel mai uşor de descifrat este goalball-ul, acolo unde participă sportivi care nu văd. La celelalte sporturi aria e mult mai mare, sportivi în scaun cu rotile, parţial sau complet orbi, unii au suferit amputări la mîini sau la picioare, unii suferă de nanism, alţii au dizabilităţi intelectuale, unii nu-şi pot controla muşchii, unii suferă de scleroză multiplă. Pentru a-i repartiza, înainte de a ajunge la Jocurile Paralimpice, toţi sportivii au fost evaluaţi.
Clasificarea are multe feţe şi e diferită pentru fiecare sport. La călărie, spre exemplu, atleţii sînt observaţi în competiţii, dar
