Opt campioane europene a cunoscut gimnastica românească la sol. Dintre ele, doar Sandra Izbaşa a cucerit trei medalii de aur europene la acest aparat

"De mică am învăţat să am o anumită mimică, să mă machiez. Antrenoarele m-au învăţat că sînt o artistă nu pe scenă, ci pe aparate", spunea Sandra. Solul e locul unde gimnastele pot arăta cel mai bine cît de artiste sînt. Şi Sandra şi-a pus în valoare la fiecare exerciţiu de la sol calităţile cu care a fost înzestrată şi pe care le-a dobîndit după acele antrenamente lungi şi rutinate. Cînd încă avea 16 ani, Izbaşa debuta în lumea mare a gimnasticii cu un sol perfect care avea să-i aducă prima medalie de aur europeană, învingînd-o în finala de la Volos chiar pe campioana olimpică de atunci, Cătălina Ponor. În următorii ani, bucureşteanca a demonstrat că nu e doar o întîmplare faptul că a fost una cu covorul. Solul e aparatul la care spectatorii se implică. Muzica, dar şi gimnasta îi duc în cu totul altă sferă. E locul unde dansul se îmbină cu puterea fizică. Sau cel puţin aşa se întîmpla la începuturi.

"A fost odată" a fost pus în această poveste de Nadia Comăneci, în 1979, ea cucerind primul titlu european pentru România la sol. Pe acorduri de pian şi cu o interpretare magistrală, Nadia cucerea inimile danezilor de la Copenhaga. Deja Nadia era zeiţa de la Montreal şi lumea îi sorbea fiecare mişcare. Dar Nadia era de piatră. Atît de concentrată pe exerciţiul său, la final chiar a uitat să salute publicul, încă interpreta un rol. Patru ani mai tîrziu, tot într-o ţară nordică,la Goteborg, o altă gimnastă de excepţie a României continua diagonala medaliilor. Ecaterina Szabo şi al său ceardaş îi topea pe arbitri şi cucerea medalia de aur. Gimnastica încă arăta ca un balet. A venit apoi perioada reginei Daniela Silivaş, care a fost stăpînă la Moscova şi Bruxelles. Generaţia minunată a Laviniei Milo