Dincolo de dezbaterile politice, puţinii veterani care au mai rămas în viață se bucură că au scăpat cu zile din cel mai sângeros conflict al tuturor timpurilor. Când în Est soldaţii mărşăluiesc în pas cadenţat pentru a marca victoria asupra fascismului, iar în Vest oficialii ţin discursuri despre Ziua Europei, prinşi la mijloc, veteranii moldoveni îi mulţumesc încă o dată lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă din război.

Bolnavi şi singuri, pentru mulţi dintre aceştia 9 mai înseamnă mai degrabă o a doua naştere. La 89 de ani, Gheorghe Codiţă din Durleşti poartă povara unei bătrâneţi necăjite. Merge gârbovit prin curte şi ascultă ştirile la radio cu volumul la maxim. Printre picioare i se încurcă vreo trei pisici care îi cer de mâncare. Fostul infanterist ne pofteşte pe prispă, unde ne povesteşte cum a cucerit Berlinul în 1945, una dintre bătăliile finale ale celui de-al Doilea Război Mondial, care a durat până la începutul lunii mai. „Era aprilie. Oraşul era în flăcări. Puţinii localnici rămaşi acasă se ascundeau pe unde puteau. Ghinionul lor erau bombele de patru metri lungime care, odată aruncate, intrau adânc în pământ. Spărgeau conductele subterane de apă şi nemţii ţâşneau de sub pământ ca guzganii", îşi aminteşte toate detaliile veteranul, luat pe front la 21 de ani.

Gheorghe Codiţă, din Durleşti, poartă medaliile din cele două armate pe haine separate. Foto: Tudor Iovu

LUPTĂTOR PE DOUĂ FRONTURI

„Doamne, da' să vedeţi cum sărmanii soldaţi germani, tinerei de vreo 14-16 ani, alergau cu arma în mână şi tremurau ca varga! Civilii încercau să se ascundă, iar noi le strigam în germană «Zurück!», adică «Înapoi!»", rememorează bătrânul. De sărbători, poartă cu grijă două sacouri păstrate la loc de cinste: unul cu medalii de la ruşi, celălalt - cu distincţii româneşti. Nea Gheorghe, aşa cum îl ştiu vecinii de pe strada Timişoara din Durleşti,