Judecăm cu măsuri diferite. Pe unii i-a supărat din cale-afară argintul olimpic al sabrerilor români

Nu am auzit pe nimeni jelindu-se pentru bronz, de pildă. Gimnastele, de pe locul al treilea al podiumului de la Londra, au rămas campioanele noastre, fetele de aur. De halterofilii Roxana Cocoș și Răzvan Martin nu s-a plîns nimeni, cel puțin deocamdată. Nici Alina Dumitru și Corina Căprioriu nu au primit reclamații pentru că nu au luat aur, ci “doar” argint. Bine, la ele nici nu ar avea nimeni curajul să protesteze. Argint-argint, dar procedeele funcționează brici la cele două judoka.

Doar medalia de argint de la sabie pe echipe pare să stea în gît tuturor. Că nu a fost mai strălucitoare. Poate că românilor din toate categoriile nu le este suficient un singur aur, cel al tiristului Alin Moldoveanu, cîștigat hă-hăt!, de mult de tot!, la începutul acestei Olimpiade, adică acum o săptămînă. Nu m-ar mira însă să se trezească și cîțiva care să-l dojenească, părintește așa, și pe Moldoveanu că nu a depășit recordul olimpic, de 599 puncte. Ce e aia 599? Noi vrem 600.

Românul – pretențios de felul lui, chiar dacă a vizionat Olimpiada cu o shaorma în față sau, cel mai bine, nu a vizionat-o deloc. Românul – care nu acceptă argintul la o disciplină la care nu am mai avut medalie la Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles. Unii cîrcotași de acum nu erau născuți atunci.

De aceea trebuie spuse clar cîteva lucruri. Un scurt ABC, ca să înțelegem mai bine fenomenul. Dumitrescu, Dolniceanu, Zalomir și Sirițeanu nu erau nicidecum favoriții probei lor. Simplul fapt că i-au întrecut pe sabrerii ruși în semifinale a fost de aur. Elevii lui Mihai Covaliu sînt ultimii care ar trebui certați aici.

La comentariile publicului larg, care a tras concluzia de-abia în finala pierdută cu sud-coreenii că scrimerii, în general, sînt niște ciudați care seamănă cu niș